marți, 25 iulie 2017

ELISABETA RIZEA – EROINA DIN NUCȘOARA CARE A LUPTAT ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI

Elisabeta Rizea
Regimul comunist s-a impus în România, strivind orice umbră de opoziţie, fie ea numai închipuită. În situaţiile de opoziţie făţişă, cruzimea Securităţii atingea limite demonice. 
Elisabeta Rizea s-a alăturat luptătorilor din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu, care s-au opus, în Munţii Făgăraş, sovietizării şi colectivizării sălbatice, orchestrate de trupele Securităţii. Deşi a suferit torturi îngrozitoare, nu i-a trădat pe cei care încă mai sperau că sfârşitul comunismului nu poate să fie prea departe. „Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti, la putere, şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletul!“.
Românii au dus cea mai sângeroasă şi cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă. În România au activat 19 centre de rezistenţă, dintre care unele au luptat până la începutul anilor ’60. Ele au fost răspândite pe întreg teritoriul ţării, cuprinzând mii de luptători din categorii sociale diverse, de la foşti ofiţeri ai armatei române, până la preoţi, intelectuali, muncitori şi ţărani. 
Elisabeta Rizea s-a născut într-o familie de țărani, în apropiere de Curtea de Argeș. A fost nepoata fruntașului țărănist Gheorghe Suta, ucis de Securitate în 1948. A ispășit 13 ani de temniță grea pentru că a sprijinit activ grupul Arsenescu - Arnăuțoiu (i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptătorii din munți cu mâncare și bani). A fost o femeie simplă de la țară, cu o bucată de pământ, o căsuță modestă din lemn și câteva animale. Îmbrăcămintea ei de toate zilele era portul național în culorile alb-negru.
A fost numită ”duşman al poporului”, iar gospodăria ei din Nucşoara a fost botezată de comunişti ”casă de bandiţi”. Pentru comunişti, bandiţii erau eroii rezistenţei anticomuniste, ascunşi în Munţii Făgăraşului. Eroilor din ”banda” Arsenescu – Arnăuțoiu li s-a alăturat şi soţul Elisabetei Rizea, Gheorghe. 
Pe 18 iunie 1949, Elisabeta Rizea a fost prinsă, dusă pe sus la primăria din localitate și bătută de securişti. A stat nemâncată în subsolul unei case timp de patru zile. Când comuniştii au prins-o pe ţăranca care aprovizionase vreme de patru ani eroii ascunși în munţi au condamnat-o la şapte ani de închisoare ” pentru favorizarea infractorului”. A fost dusă în închisoarea de la Piteşti în lanţuri şi închisă într-o celulă de maximă securitate. În puşcărie a fost torturată de comunişti pentru a spune unde se ascundea gruparea de rezistenţă. Bătută până la leşin şi schingiuită până la sânge, ţăranca nu a spus nimic despre cei care se ascundeau.
Într‑un interviu acordat după revoluție, despre chinurile din închisoare, Elisabeta Rizea declara: „Mi‑au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanu Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N‑am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să‑i vânz pe 30 de arginți...» M‑a trântit pe jos. M‑a legat și m‑a bătut cu cauciucu, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Da n‑am luat banii lui! Apoi, m‑au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi‑a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi‑au aruncat fota și am rămas în ie. Mi‑au legat coada sub cârligu de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani... Cârnu mi‑a tras scaunu. Ălălalt mi‑a tras și masa. Coada mi‑a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi‑au smuls păru. Am făcut tratament și nu mi‑a mai crescut. Da tot nu i‑am vândut... Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! După ce mi‑au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi‑au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”
Elisabeta Rizea a scăpat din închisoarea de la Piteşti în 1958. A continuat să susţină rezistenţa anti-comunistă, a ”corespondat” cu rezistenţa anticomunistă prin intermediul unei scorburi de copac din Valea Morii. Acolo le lăsa ţăranca veşti şi informaţii partizanilor.
Gheorghe Arsenescu, conducătorul rezistenţei anti-comuniste, a fost arestat in 1961. În acelaşi an, Elisabeta Rizea a fost arestata din nou și a primit 25 de ani de temniţă.
A fost eliberată din închisoare în 1964. La întoarcerea acasă n-a mai găsit nimic în gospodăria ei de la Nucşoara. Atunci mărturisea : „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia“.
Țăranca din Argeş a apucat să vadă România scăpată de comunism. A murit la vârsta de 91 de ani, în 2003. Ultima sa dorinţă a fost să vadă lumea limpezită : „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”.
Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, regimul comunist a făcut, în multe cazuri, în temutele sale închisori, din oameni slabi - oameni puternici şi din păcătoşi - sfinţi.


Bibliografie:

     sursa foto: https://ro.wikipedia.org/



Sandu Diana, clasa a XI a, Liceul Tehnologic Paul Bujor, Berești

Bătălii ale anului 1917- Mărăști, Mărășești și Oituz

Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917
Secolele au împodobit istoria României cu o bogată colecție de personalități și eroi, de fapte încărcate cu vitejie, eroism și sacrificiu pentru salvarea demnității, a cinstei și nu în ultimul rând, a libertății. În istoria noastră atât de încărcată, au fost multe momente, în care eroii au apărut parcă de niciunde, când oameni pe care nimeni nu i-ar fi crezut în stare de fapte de arme, au reușit să schimbe soarta bătăliilor și a războaielor. 
Într-o Europă în care multe state își doreau dominanța și supremația s-a ajuns la izbucnirea Primului Război Mondial - război imperialist dezlănțuit de marile puteri expansioniste, în căutare de piețe de desfacere și surse de materii prime. 
România nu dorea să stăpânească nici o palmă de pământ străin, nu voia colonii, nici să subordoneze alte popoare, nu avea de gând să participe la împărțirea teritoriilor, mai ales în condițiile în care romanii nu reușiseră să-și realizeze nici visul milenar al înfăptuirii statului național unitar, tocmai din cauza acestor imperii expansioniste. Însă, în urma unei analize mature a condițiilor externe, cu gândul la faptul că numai prin război se putea izbândi idealul întregirii tulpinii dezmembrate, România a intrat în război, în 1916, ce-i drept după doi ani de neutralitate, alături de Antanta – coaliție imperialistă formată din Anglia, Rusia și Franța – împotriva Puterilor Centrale, coaliție formată din Germania și Austro-Ungaria. 
Deși în bătăliile din anul 1916 floarea armatei noastre s-a prăpădit și mai bine din două treimi din țară: Oltenia, Muntenia și Dobrogea au fost invadate, armata română s-a refăcut, regăsindu-și în liniștea satelor din Moldova, forța și încrederea în sine și pregătindu-se, astfel, pentru bătăliile hotărâtoare din vara anului 1917. Acțiunile violente, jafurile săvârșite de autoritățile și militarii germani pe teritoriul ocupat, perspectiva stăpânirii întregii țări și a desființării ei ca stat, robia ce o pregăteau imperialiștii germani poporului nostru - toate acestea au stârnit ura împotriva ocupanților și ambiția de a se mobiliza pentru bătăliile următoare. 
Așadar, în acest an armata română a înscris în campania de pe frontul din sudul Moldovei ( la Mărăști, Mărășești și Oituz - localități spre care erau îndreptate „privirile tuturor aliaților”) pagini de glorie, pagini de un excelent sacrificiu și dramatism, rămase neșterse în istoria românilor și a întregului război mondial. 
Bătălia de la Mărăști este cunoscută ca o victorie strălucită în rândul de izbânzi românești din vara anului 1917. Considerată de istorici drept: „prima adevărată și deplină victorie românească”, are o importanță deosebită datorită generalului Alexandru Averescu, cel care a condus trupele pe câmpul de luptă. În zorii zile de 11 iulie, Armata a 2-a română, în coordonare cu Armata a 4-a rusă, a început atacul în sectorul Mărăști. Având de a face cu un atac susținut și fulgerător, rezultatul a fost pe măsură: trupele române au eliberat un teritoriu de circa 500 km² cu 30 de localități. Pe timpul bătăliilor, bombele de toate calibrele plouau, pământul se cutremura, văzduhul gemea, valea vuia de mitraliere și grenade, iar inamicul fugea peste tot într-o dezordine completă, aruncându-și la pământ armele și muniția. O astfel de victorie și-a cerut, desigur, și jertfa de sânge: victoria trupelor române a fost plătită cu prețul a 1 468 decedați și 3 052 răniți. Alături de alte pierderi și distrugeri materiale, cea cu ecoul cel mai puternic rămâne satul Mărăști, care devenise o ruină fiind în mare parte ars deoarece, rămași fără altă soluție, germanii incendiară marginea pentru a opri înaintarea trupelor române, iar altă parte fiind distrusă de proiectilele artileriei noastre. După două zile și două nopți de bombardamente, era liniște sub un cer blând, dar peste ruine domnea o adâncă tristețe datorată ofițerilor și soldaților căzuți pe a căror morminte vor crește florile veșnicei aduceri-aminte. Așadar, prin această bătăliei fulgerătoare, românii au dobândit un titlu neîndoielnic de vitejie. 
A urmat bătălia de la Mărășești care a fost o altă încercare, mai dificilă, dar și mai glorioasă întrucât s-a dovedit a fi mai presus decât puterea de atac de la Mărăști deoarece acolo înfrângerea inamicului ar fi putut fi justificată prin surprinderea și nepregătirea cu care a fost întâmpinat, pe când aici el însuși a început atacul. Bazându-se pe formidabila mașinărie de război pusă în acțiune, Armata a 9-a germană, condusă de generalul August von Mackensen, a pornit atacul în ziua de 24 iulie, între calea ferată Mărășești – Focșani și comuna Biliești – punctul de legătură al Armatei a 4-a rusă cu Armata 1 română. Inițial au trecut peste toate liniile ruse, întâmpinând doar o rezistență nesemnificativă. Odată cu intervenția românilor, care rezistând puternic, acopereau retragerea, ieșind înaintea rușilor, soarta bătăliilor s-a schimbat, nici un singur tun de le noi sau de la ruși nu a mai rămas in mâinile inamicului. Cu grenade în mână, cu baioneta și cuțitul, timp de aproape două săptămâni, au decurs cele mai crâncene lupte. Soldații noștri au fost neadormiți și neobosiți. Gazul, exploziile înfricoșătorului bombardament n-au tulburat moralul acestei armate fără pereche, ofensiva vrăjmașă împotmolindu-se. Pierderile înregistrate au fost de 27.410 soldați decedați, răniți și dispăruți din partea română și rusă, respectiv de 47.000 din partea Germaniei. Ținând cont de importanță, de pierderi de vieți omenești și de durată , bătălia de la Mărășești a fost denumită de istorici drept „Verdunul românilor”. Aceasta a fost reușita Armatei 1 condusă de viteazul general Eremia Grigorescu. De amintit este și jertfa eroinei naționale – sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu – prima femeie ofițer din armata română care și-a sacrificat viața pe frontul de luptă, lăsându-ne drept moștenire adevărate fapte de vitejie. 
Concomitent cu bătălia de la Mărășești s-a desfășurat și cea de la Oituz (26 iulie-9 august) care a fost ultima verigă din rândul marilor lupte purtate de armata română în vara anului 1917 pe frontul din Moldova. Tentativa forțelor germane și austro-ungare de a pătrunde și în valea Oituzului s-a lovit de aceeași neînduplecată opoziție a trupelor române. Faptul că raportul de forțe și mijloace pentru bătălia de la Oituz era favorabil inamicului - 34 de batalioane române aveau de înfruntat 54 de batalioane germane – a sporit siguranța de sine a agresorului. Însă, forțele germane au realizat doar un minim succes tactic redat de o dezvoltare frontală de 18 – 20 km. Dovedind aceleași deosebite calități de luptător, fiind același apărător incontestabil al pământului strămoșesc, luptătorul român s-a dovedit dominat de aceleași sentimente sincere de dragoste fața de patrie și față de poporul de care aparținea. Lupte extrem de sângeroase au avut loc în sectoarele Varnița, Dealul Porcului, Muncelul, Cireșoaia și Coșna. Și în cadrul acestei bătălii pierderile au fost însemnate: 1 800 decedați, 4 850 de răniţi şi 1 570 de dispăruţi, dar armata română a rezistat dovedind inamicului că: „pe aici nu se trece !”, localitatea Oituz fiind considerată a treia poartă de fier a Moldovei. 
În concluzie, vara anului 1917 a fost o vara a biruințelor nemuritoare. Mărăștii, Mărășeștii și Oituzul au fost, sunt și vor rămâne eroicele victorii ale apărării. În 1917, România nu a fost învinsă pe câmpul de luptă așa cum dorea August von Mackensen, celebrul spărgător de fronturi, care se lăuda că va ajunge triumfător la Iași. Din contra, s-a întors la București cu haina trufiei distrusă de gloanțele române, acceptând armistițiul de la Focșani. 
Efortul militar depus de poporul român evidențiază spiritul de sacrificiu, entuziasmul maselor, încrederea lor în marea victorie și puternica dorință de a-și vedea țara liberă și unită, ceea ce s-a și întâmplat în 1918, într-o zi care reînvia o altă zi, din 1600, de data asta nu într-un mod efemer, ci cu durabilitatea națiunii însăși. 



Bibliografie:
· Almaș Dumitru, Vetre de istorie românească, Editura Sport-Turism, București, 1988. 
· Bejancu Gh., Mocanu V., Chemarea din tricolor, Editura Militară, București, 1983;
· Căzănișteanu Constantin, Rusu Dorina, Pe aici nu se trece! Mărturii. Amintiri, Editura Albatros, București, 1982;
· Sultan Dumitru, Preliminarii ale făuririi Statului Național Unitar Român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;

sursa  foto: https://ro.wikipedia.org


Sandu Diana, clasa a XI a Științe Sociale 

Ecaterina Teodoroiu – „eroina de la Jiu”


Ecaterina Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu reprezintă un personaj care a devenit legendă, o personalitate ce domină galeria româncelor care animate de dragostea de ţară au dat dovadă, în situaţii extreme, de spirit de sacrificiu.

Numele eroinei, potrivit certificatului de naştere, este Cătălina Vasile Toderoiu. Născută la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni (Gorj), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Toderoiu, tânăra Cătălina a avut cinci fraţi şi două surori. A început şcoala primară în satul natal şi a terminat-o la Târgu Jiu, unde învăţătoarea a înscris-o în catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu. Studiile liceale le-a urmat la București, dorind să devină învăţătoare însă ulterior şi-a continuat studiile la o şcoală de infirmiere.

În condiţiile declanşării Primului Război Mondial, Ecaterina trăiește drama de a-și pierde în primele luni ale războiului doi dintre fraţi pe front. Acest imbold o împinge să solicite iniţial intrarea în serviciul de ambulanță, iar apoi încorporarea ca ostaş în Armata Română. Este prima femeie din armata română care a luptat nemijlocit, ca militar înrolat, în linia întâi.
Ecaterina a fost rănită, luată prizonieră de germani, a evadat, iar spre sfârşitul anului 1916 a fost din nou rănită la ambele picioare, fiind decorată pentru curaj prin ordin regal de către regele Ferdinand. Datorită eroismului, fără să facă niciun fel de şcoală militară, a ajuns sublocotenent și și-a condus ostașii pe câmpul de luptă. Prin determinare, curaj și eroism, a fost promovată la gradul de sublocotenent, exclusiv pentru meritele ei. Când era întrebată, tânăra combatantă evita să pună un preț prea mare pe faptele sale vitejești. Nu ținea să fie remarcată. Și, totuși, era imposibil să nu iasă în evidență. Iubirea de țară o făcea de nestăvilit. Voia să lupte împotriva armatei germane, ai cărei militari îi uciseseră fratele, nu demult. De asemenea, dorea să lupte în războiul la care participa și tânărul care îi era drag.
La data de 22 august 1917, pe înserat, eroina de la Jiu și-a dat viața pentru patria pe care o iubea atât de mult, în zona Dealul Secului, satul Muncelu (Vrancea). În ultima sa zi de viață s-a aflat la conducerea unui pluton de infanterie. Viața Ecaterinei s-a încheiat la doar 23 de ani, curmată de către gloanțele inamice care i-au străpuns pieptul.
Cu doar câteva clipe mai înainte, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu strigase, către ostașii săi: „Înainte băieţi, sunteţi cu mine!”
A fost înmormântată iniţial pe valea Pârâiaşului, în locul numit "Poienele", cu onoruri militare. La 9 iunie 1921 rămăşiţele pământeşti ale eroinei au fost reînhumate la Târgu-Jiu, în cadrul unor funeralii naţionale. Sicriul eroinei a fost confecţionat din oţelul unor tunuri capturate de la inamic şi a fost depus într-o criptă betonată din faţa catedralei din Târgu Jiu. Ulterior, deasupra criptei a fost amplasat un monument din marmură ce are sculptate, pe cele patru faţete, imagini reprezentând scene din viaţa Ecaterinei Teodoroiu.
Eforturile ei ne arata că femeile pot contribui, pe picior de egalitate cu bărbații, la efortul națiunii în vreme de război.
Pentru fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, copil sau adult, perseverența, hotărârea şi curajul Ecaterinei Teodoroiu trebuie să fie un exemplu de atitudine atât de necesară şi astăzi în societatea românească. 

Bibliografie:

· Manoliu Ioan, Ecaterina Teodoroiu. Viteaza de la Jiu, Editura Vremea, București, 2016;
· https://www.historia.ro;
· http://enciclopediaromaniei.ro;
· http://jurnalul.ro;
· http://www.cunoastelumea.ro;
  sursa foto: www. wikipedia.org



Toderașcu Andreea Isabela, clasa a VII a A 

Maria Zaharia – de ce nu ar trebui să o uităm niciodată?



Mausoleul eroilor de la Mărășești, locul de odihnă al Mariei Zaharia


Măriuca Zaharia a fost, este și va rămâne veșnic o eroina în istoria noastră, a poporului român, pe care ar trebui să o păstrăm veșnic vie în amintirea noastră. Ea, o fetița de numai 12 ani, locuia împreună cu bunicul ei, Ion Zaharia, în satul Răzoare, din apropierea orașului Mărășești. Odată cu începerea Primului Război Mondial toată viața acestei fetițe s-a schimbat radical. Deoarece forțele germane înaintau foarte rapid, satul în care locuia a fost imediat evacuat, locuitorii fiind nevoiți să-si părăsească casele. Doar ea împreună cu familia ei nu a părăsit satul, hotărând ca în timpul bombardamentelor să se adăpostească în tranșee adânc săpate în pământ.
În livada bunicului Măriucăi se afla un nuc în care armata româna crease un post de observație de unde un soldat, urcându-se în nucul cu pricina, putea să observe toate lucrurile care se petreceau pe câmpul de bătălie, reușind să transmită informații cu privire la acestea, iar în cazul unui atac al germanilor, el le transmitea artileriștilor coordonatele de atac.
Soldații transmiteau astfel, zilnic, informații iar Măriuca, care se afla mereu prin preajma lor și era foarte atenta la ceea ce făceau aceștia, le-a deprins ușor, ușor obiceiurile, iar în câteva zile ea era capabilă să transmită informații la fel de bine ca ceilalți soldați.
După câteva zile, forțele germane au pornit un atac de mari proporții și au lansat bombardamente asupra întregului teritoriu, mai ales asupra locului de unde erau transmise informațiile de către soldații români, căci germanii aflaseră despre acesta. Timp de două ore soldatul aflat în nuc a reușit să mai transmită informații, căci după aceea el a fost lovit de o bomba și și-a găsit sfârșitul.
Măriuca, deși a fost martora unui eveniment atât de neplăcut, a reușit să-și adune toate puterile și, dând dovadă de un extraordinar și nemaiîntâlnit curaj pentru un copil, a acceptat să ia locul soldatului decedat, bucurându-se totodată că ea își va ajuta țara prin această eroică faptă. Și astfel, micuța Măriuca a transmis în continuare informații ofițerului și artileriștilor pentru ca, apoi, armata română să contraatace și să-i învingă pe nemți. În acest timp, un soldat german, care o observase pe Măriuca în nuc a ochit-o, iar pieptul i-a fost săgetat atât de iute de un glonț încât în doar câteva ore ea a pierit având aceeași soartă cu cea a soldatului pe care ea acceptase să-l înlocuiască fără a sta vreo clipă pe gânduri. În ultimele sale clipe ea auzea uralele românilor victorioși și se simțea întru-totul împlinită, gândindu-se că și ea a reușit să-și ajute țara și a contribuit la această victorie. 
În locul unde s-a desfășurat acea aprigă și înverșunată lupta se află astăzi un impunător mausoleu dedicat tuturor eroilor care și-au pierdut viața în timpul Primului Război Mondial, iar printre trupurile acestora se află și trupul neînsuflețit al Măriucăi, singurul trup al unui copil aflat în acest mausoleu. 
Ultimul loc în care ar trebui să se afle un copil este pe un câmp de luptă, dar de-a lungul istoriei noastre, copiii și-au asumat de mai multe ori grele responsabilități chiar și pentru umerii unor oameni maturi. De aceea, noi nu trebuie să uităm sacrificiile acesteia și ale celorlalți eroi care au luptat pentru noi și pentru libertatea noastră, a românilor de pretutindeni, punându-și viața în pericol.



Bibliografie:

· http://www.istoria-romanilor.com ;

· https://www.historia.ro ;

sursa foto: https://ro.wikipedia.org


Constantin Mihaela Camelia, clasa a VII a A

joi, 25 mai 2017

Dintotdeauna și pentru totdeauna, eroi

Fiecare gând al nostru se îndreaptă acum spre România, spre trecutul și eroii ei.  Pământul românesc  a fost mereu locuit de oameni care au ales să devină luptători pentru a-și ocroti țara, meleagurile, graiul, credința, dobândindu-și certificatul de identitate drept fii ai României.
                Teritoriul pentru care au luptat este scena unde s-a desfășurat etapă cu etapă, istoria poporului nostru.
                În istoria noastră atât de încărcată, au fost multe momente, în care eroii au apărut parcă de niciunde, când oameni pe care nimeni nu i ar fi crezut în stare de fapte de arme au reușit să schimbe soarta bătăliilor și a războaielor.
                Un astfel de moment a fost lupta antiotomană dusă de voievozii români care au antrenat toate categoriile sociale rămânând în memoria noastră drept conducători cu frica lui Dumnezeu, apărători ai credinței, ctitori de biserici și inspirați creatori de memorie istorică.
                 Un alt moment a  fost reprezentat de lupta pentru independență în care soldații români, deși au fost greu încercați de suferințe și neliniște, nu s-au lăsat până nu au primit vestea că Osman Pașa s-a predat, ceea ce a însemnat pecetluirea independenței țării și chemarea României la o nouă  viață, bucurându-se de drepturi depline. Deși erau separate, toate provinciile s-au implicat în războiul de independență.
                 Primul război mondial a creat cadrul necesar desăvârșirii unității naționale. Și acest ideal a cerut un tribut de sânge. Mulți soldați și-au dat viața pentru apărarea patriei sub deviza: „Pe aici nu se trece!”Nu există localitate din vechiul Regat care să nu și fi trimis bărbații la război.
                 Începând cu 1941, românii au fost nevoiți să ia  din nou arma în mână primind ordin pentru trecerea Prutului, militarii români au luptat cu eroism dezrobind din jugul roșu al bolșevismului pe frații lor cotropiți și pământurile străbune. Același eroism a fost dovedit și în lupta împotriva Germaniei, realizându-se condițiile pentru eliberarea Transilvaniei.
                  Însă, sfârșitul războiului a însemnat, în același timp, începutul unei perioade în care înțelesul cuvântului libertate nu era cunoscut fiind vorba despre perioada dintre anii 1944-1989 când România a fost dominată de comunism, ceea ce a însemnat abolirea monarhiei, dependența de stat și interzicerea credinței. Cei  care au avut curajul de a se opune ideilor comuniste, cei care au umplut închisorile comuniste și care au suportat pedepsele aspre din cadru acestora, detenția însemnând mai degrabă exterminare decât reeducare, pot fi considerați adevărați eroi. În ciuda greutăților, nu au putut fi împiedicați să spere, să creadă în Dumnezeu ceea ce i-a salvat pe mulți de la moarte.  Ultima întrebare era: „cine mai crede în Dumnezeu?”. Dacă cineva spunea: „Eu mai cred!”, răspunsul era: „Cu tine mai am de lucru!”
                 Evenimentul care a demonstrat cel mai bine dorința de libertate și democrație a fost Revoluția de la 1989, proces care s-a soldat cu numeroase victime, dar care totodată a adus din nou pe tărâmul nostru lumina libertății.
                 Viața lor s-a transformat cu trecerea anilor în legendă făcând ca pământurile acestea spălate de sânge să rămână pentru totdeauna ale românilor.
                 Tot ce-i caracteriza pe eroii neamului s-ar putea regăsi și printre noi toți, numai că în ziua de astăzi mulți oameni trăiesc ca lumea, gândesc ca lumea și tot ca lumea ignoră învățăturile pe  care ar trebui să le sustragă din atitudinea eroilor noștri întrucât astăzi luptăm mai mult pentru propria persoană chiar împotriva semenilor noștri, luându-ne la întrecere unii cu alții chiar și pentru lucruri nesemnificative.
                În aceste condiții, trebuie să ne regăsim istoria, să învățăm din ea pentru a nu repeta, trebuie să ne iubim, să ne respectăm valorile pentru că numai așa putem răzbi și prețui ceea ce aparține demnității  naționale.
                Așa să ne ajute Dumnezeu!

 Sandu Diana - clasa a XI a Științe Sociale


miercuri, 4 ianuarie 2017

Holocaustul - drama evreilor


Holocaustul se referă la distrugerea aproape completă a evreilor din Europa de către Germania nazistă și colaboratorii ei în timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945). În cultura iudaică, evreii se referă adesea la Holocaust folosind cuvântul "Shoah" (cuvânt de origine ebraică însemnând „catastrofă” sau „distrugere totală”). Ca etimologie, cuvântul holocaust derivă din grecescul “holo” (întreg) și “caustos” (ars) desemnând exterminarea unui popor, împreună cu întreaga sa cultură, așa încât să nu mai rămână nici o urmă din el: nici ființe, nici locuri, nici o amintire. În spatele acestei definiri nu se află numai măsurători, pedepse, substanțe chimice, ci se află OAMENI, milioane de oameni care până in ziua în care au devenit o mână de cenușă, au avut o viață, au avut speranțe idealuri, amintiri, au trăit alături de alți oameni, au știut să zidească, să scrie poezii, să aline, să râdă, să iubească.

Timp de secole, creștinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie față de evrei. Pentru mulți dintre ei prejudecata împotriva evreilor îmbracă forma anti-semitismului. Statutul inferior impus evreilor din Europa, discriminarea lor economică și prigonirea religioasă au întreținut sentimente de nemulțumire, în mod asemănător cu alte minorități aflate în situații similare. Existența evreilor ca minoritatea etnică și religioasă care refuza să se asimileze și să renunțe la religia, cultura și obiceiurile naționale s-a lovit, de-a lungul istoriei, de ostilitatea reprezentanților religiilor creștine dar uneori și a cultelor idolatre sau islamic, ceea ce a dus la masacre, campanii de convertire forțată și expulzări în masă, legislații restrictive și discriminatorii împotriva evreilor. 

Începând din ianuarie 1933 legile antievreiești au venit una după alta, libertatea evreilor fiind restrânsă foarte tare: evreii care erau considerați pericol pentru rasa germană trebuiau să poarte o stea galbenă, evreii trebuia să-și predea bicicletele, n-aveau voie să meargă cu tramvaiul, să circule cu nicio mașină, nici măcar cu una particulară, nu-și puteau face cumpărăturile decât între orele 15:00 și 17:00, nu puteau merge decât la un frizer evreu, n-aveau voie să iasă pe stradă între orele 20:00 si 06:00, nici să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment. De asemenea evreilor nu le era permis să meargă pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport, să practice canotajul și niciun sport in spațiul public; după opt seara, evreii nu mai aveau voie să stea in propria gradină și nici la cunoștințe de - ale lor; evreii nu aveau voie să meargă acasă la creștini, evreii puteau frecventa doar școlile evreiești, și așa mai departe. În acest fel și-au dus traiul de pe o zi pe alta, fără să îndrăznească să facă mare lucru, de teamă să nu le fie interzis. 

Odată cu aceste restricții s-au luat măsuri tot mai aspre în vederea izolării depline a evreilor de aerieni pentru a evita șocarea opiniei publice. Așa a apărut concentrarea populației evreiești. Mai întâi, se organizează o etapă de tranziție, și anume, ghetoul care nu presupune altceva decât muncă silnică, restricții de alimente, boli grave, agresiuni organizate, toate acestea provocând decăderea fizică a locuitorilor acestuia. Deși Germania dispunea de un număr mare de locuri de detenție tradiționale, acestea erau insuficiente pentru încarcerarea a milioane de oameni astfel că naziștii au trecut la înființarea unor lagărele de concentrare și mai apoi de exterminare. Încă de la început, Hitler a dat o directivă prin care atrăgea atenția ca nu cumva acestea să se transforme în pensiuni de familie sau în sanatorii. În acest sens ofițerii trupelor SS (Serviciilor Secrete Germane) s-au îngrijit ca lagărele să devină așa cum au fost concepute, nu pensiuni sau sanatorii, ci adevărate fabrici ale morții. Denumiri precum Auschwitz sau Auschwitz-Birkenau, Dachau, Mauthausen, Kaufering (acestea fiind doar câteva exemple de lagăre) provoacă spaimă în rândul evreilor deoarece orice om care intra pe poarta unui asemenea lagăr devenea un „cadavru umblător”, în aceste locuri naziștii ucideau cu sânge rece folosindu-se de exterminarea prin muncă, prin gazare, prin înfometare și de boli atât fizice (febra tifoidă) cât și spirituale, discriminarea fiind cea mai mare boală de acest tip. În plus, trupele SS care aveau control deplin asupra lagărelor, se comportau după bunul plac: maltratarea, torturarea, uciderea deportaților de către soldați erau la ordinea zilei fără să existe o anchetă judiciară. 

Cu toate acestea, eliminarea naturală în ghetouri și lagăre de muncă se dovedea prea lentă și costisitoare, drept urmare, începând din iulie 1942 s-a trecut la aplicarea soluției finale care a presupus îndepărtarea evreilor din lagărele de exterminare sau „înlăturarea lor din spațiul vital al poporului german”. De altfel, ei nu se referau la gazarea milioanelor de deportați, ci doar la tratamentul special aplicat acestora. În cazul deportărilor, evreii care erau transportați de regulă cu trenul, știau ca este vorba de o mutare obișnuită dintr-un lagăr în altul. Calm, încurajându-se unul pe altul se luptau cu lipsa de aer, cu setea, cu foamea. Apoi, încet-încet, îi cuprindea îndoiala. „Asta nu-i un transport obișnuit, fraților, exclama câte unul. Acesta-i un teren al morții”. Odată ajunși în lagărele cu camere de gazare care pentru naziști erau „instalații perfecționate de exterminare”, se apropia implacabil sfârșitul. Astfel, aproape 950.000 de evrei au fost uciși la Treblinka, intre 500.000 și 600.000 la Belzac și în jur de 200.000 la Solibor, acestea fiind principalele centre de gazare. Însă, cei mai mulți evrei și-au găsit sfârșitul în sistemul lagărelor Auschwitz unde au fost exterminați aproximativ un milion de evrei. În total Holocaustul a provocat aproximativ 6 milioane de victime.

Pe măsură ce Aliaţii au obținut victoria în Europa şi lagărele au fost eliberate, a apărut și întreaga dimensiune a Holocaustului. Aliaţii au găsit în lagăre o situaţie de coşmar, iar generalul Eisenhower, comandantul suprem al armatelor aliate, a ordonat strângerea cu atenţie a tuturor dovezilor, pentru ca cei vinovaţi să fie aduşi în faţa justiţiei. Hitler şi alţi înalţi responsabili nazişti, inclusiv Himmler şi Goebbels, s-au omorât.

Astfel, prin toate acțiunile comandate de Hitler și susținute de adepții nazismului, aceștia nu au reușit decât să-și dovedească cinismul, dus până la perversitate căci, până la urmă cine ar putea spune ce este mai cinic decât să scrii „baie” pe ușa camerei de gazare, ori să-l feliciți pentru rezistență pe cel asupra căruia ai efectuat o experiență medicală, ca apoi, să-l ucizi, ori să scrii deasupra porții unui lagăr de exterminare „Munca te face liber”? 

De cât sadism, câtă ferocitate a fost nevoie pentru a se ajunge la atâtea suferințe fizice și psihice
                                                                                             Sandu Diana - clasa a XI a Ștințe Sociale

miercuri, 12 octombrie 2016

Ziua comemorării Holocaustului în România

Pentru a comemora victimele Holocaustului, în liceul nostru, s-a derulat în săptămâna  3-9 octombrie 2016 proiectul educațional Holocaustul prin mărturiile supraviețuitorilor. Activitățile principale ale proiectului sunt:
 1. dezbatere și vizionarea unui film tematic la clasa a VII a A - activitate coordonată de prof. Băican Ana Maria;
2. sesiune de referate pe tema Holocaustului, ce vor fi publicate în revista de istorie on-line a școlii - Pe axa timpului -  cu elevii clasei a X a Științe Sociale - activitate coordonată de prof. Carmen Constantin;
Activitățile proiectului au avut ca scop: îmbunătățirea cunoștințelor elevilor despre elementele de cultură, civilizație și religie, specifice evreilor, familiarizarea elevilor cu termeni ca Holocaust, antisemitism, genocid, ghetou, exterminare și conștientizarea accentului care trebuie pus pe valoarea umană, solidaritate, egalitatea șanselor, drepturile omului.


Fotografii din timpul activităților