Mărturii din Holocaust

AHRON APPELFELD s-a născut în anul 1932 la Cernăuți (Bucovina), a fost deportat la vârsta de opt ani într-un lagăr din Ucraina, din care a reușit să evadeze. Timp de trei ani a stat ascuns, apoi a izbutit să se alăture armatei ruse și să lucreze, ca ajutor de bucătar, la popota unei unități militare. După război a reușit să ajungă în Palestina. Pentru romane sale apărute în ebraică și traduse în câteva limbi, a primit mai multe premii literare importante. (Aharon Appelfeld – Pentru toate păcatele): "Deodată lui Theo i se perindă prin fața ochilor un tablou la care nu se gândise în toți acești ani. El și tatăl său stând într-un rând , în fața lor bătrânii frați Sachs, în spatele lor domnul și doamna Siegelbaum – în total șase persoane. La capătul străzii se apropie de ei un vopsitor și strigă: “Moarte jidanilor, moarte gheșeftarilor!” Bărbații vârstnici care mergeau în fața lui Theo și a tatălui său se poticniră și căzură, totuși reușiră să se ridice din nou. Când ajunseră în vecinătatea gării, veni un muncitor și o lovi pe doamna Sielgebaum drept în față. Doamna Sielgebaum căzu în genunchi, ca și cum ar fi vrut să-și facă cruce. În fața acestei scene stranii, cei ce priveau de pe margine izbucniră în râs. Nu mai era mult până la gara. Li s-a poruncit să meargă mai departe. Ei se mișcau înaintând încet, dar nimeni nu se mai împiedica. Un polițist urla: Rugați-vă!"

ANNE FRANK - S-a născut la 12 iunie 1929. Familia lui Otto Frank, de origine evreo-germană se refugiase la Amsterdam când Hitler a devenit cancelar al Reichului.Când Germania a invadat Olanda în 1940, familia Frank a devenit încă o dată victima persecuțiilor. În secret, tatăl Annei a pregătit o ascunzătoare la etajul clădirii unde funcționa afacerea familiei. În iunie 1942, Anne a primit un jurnal de ziua ei. Astfel ea a început să scrie, sub forma unor scrisori către o prietenă imaginară. O lună mai târziu, sora sa Margot a primit ordinul de deportare și familia a decis să se ascundă. Au stat ascunși timp de doi ani, până când au fost descoperiți în urma unor informații ale unui turnător olandez. Arestați, au fost deportați la Auschwitz. Acolo au fost separați. Singurul supraviețuitor a fost Otto Frank care s-a întors în Olanda, unde a primit jurnalul Annei, găsit de niște apropiați. Dorința Annei: Vreau să trăiesc chiar și după moartea mea s-a împlinit. (Jurnalul Annei Frank) : "Vineri, 9 octombrie 1942 Dragă Kitty, Azi am numai vești triste, deprimante. Prietenii și cunoscuții noștri evrei vor fi ridicați în masă. Și Gestapo-ul nu e prea delicat. Vor fi încărcați în vagoane de vite și duși în lagărul pentru evrei din Westerbork. Westerbork-ul trebuie să fie un loc înfiorător. Pentru miile de oameni care sunt duși acolo există prea puține înstalații de baie și de WC. Se spune că toți dorm claie peste grămadă: bărbați, femei, copii. Dacă aici, în Olanda, este atât de rău, ce groaznic trebuie să fie acolo, departe unde îi duc! Radioul englez vorbește de camere de gazare și se pare că aceasta este metoda de exterminare cea mai rapidă.[...] Ce oameni, nemții ăștia! Și când te gândești că într-o vreme făceam și eu parte dintre ei! Însă pe noi Hitler ne-a declarat de mult un neam fără de țară. Nu exisă pe pămând o mai mare dușmănie ca între acești nemți și evrei. [...] Anne"

HEDI FRIED - S-a născut la Sighet, în 1924. Bacalaureatul și l-a luat la Cluj. Diploma de învățătoare a obținut-o la Miskolc (Ungaria). În aprilie 1944, cu unul din primele trenuri care au pornit spre Birkenau-Auschwitz, a fost și ea expediată din ghetoul Sighet, cu întreaga familie, spre moarte. A fost eliberată la Bergeb-Berlsen, de unde, în iulie 1945 a ajuns în Suedia. Aici și-a relua viața de la capăt, a muncit în fabrică , în birouri și a urmat concomitent studiile superioare. În 1957 devine licențiată în psihologie și pedagogie iar în 1980 își ia doctoratul în psihologie. (Hedi Fried – Drumul la și de la Auschwitz; cioburi dintr-o viață ) : "În fiecare zi, apăreau măsuri noi, care îngreunau, făceau viața imposibilă pentru noi, evreii. Decretele se anunțau la colțul străzii, cu acompaniament de tobă, și noi știam că dacă toba începe să bată înseamnă că o nouă povară se adaugă pe umerii noștri: Evreilor le e interzis să aibă aparate de radio. Toți trebuie să le predea autorităților în 24 de ore! Evreii trebuie să predea toate bijuteriile și lucrurile de valoare pe care le posedă! Toate mijloacele de locomoție ale evreilor – biciclete, căruțe, automobile, să fie imediat puse la dispoziția armatei! Evreilor le este interzis să aibă serviciu la stat! Evreii nu au voie să aibă angajați neevrei. Fetele creștine care lucrează în gospodăriile evreiești trebuie să-și părăsească imediat serviciile! Tinerii evrei nu pot să învețe în gimnazii, licee și universități de stat!"

EVA HEYMAN - Eva a început să-și aștearnă sentimentele și gândurile pe prima pagină a Micului său Jurnal la 13 februarie 1944. Era ziua ei de naștere. Împlinea 13 ani. Părinții ei făceau parte din elita intelectuală a orașului Oradea.Viața i-a fost profund marcată de la vârsta de 10 ani, când prietena ei cea mai bună, Marta Munczer, care se afla în vizită la ea a fost luată, impreună cu părinții ei, înghesuită într-un vagon și expediată la Kameneț - Podolsk, unde a căzut victimă Holocaustului. Eva și familia sa au avut aceeași soartă, au fost internați în ghetou. Apoi, împreună cu bunicii ei, a fost împinsă în trenul care avea să oprească la Birkenau-Aushwitz. Eva a dorit, a vrut, s-a zbătut cu disperare să supraviețuiască. Întregul său jurnal este străbătut de țipătul său sfâșietor: Eu nu vreau sa mor! Am trăit așa de puțin! Dar n-a fost să fie asa. Jurnalul Evei Heyman : "31 martie 1944 Azi a apărut legea: de aici înainte evreii trebuie să poarte steaua galbenă. S-a stabilit precis cât de mare să fie și s-a ordonat să fie cusută pe toate hainele și paltoanele. Când a aflat bunica, din nou a devenit agitată, încât a fost nevoie să chemăm un medic. Bunicul ne-a spus că de la evrei s-au luat telefoanele și merge în oraș să aducă un doctor. [...] 30 mai 1944 Au înghesuit câte 80 de oameni într-un vagon și la atâțea oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca! Jandarmul a spus că nu-i poate înțelege pe evreii ăștia. N-au plâns nici măcar copiii; toți se mișcau ca niște somnambuli; parcă nici nu mai trăiau. S-au urcat în vagoane împietriți, fără să scoată un cuvânt.[...] Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul ăla care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc."

OLGA LENGYEL - S-a născut în nordul Transilvaniei, la Cluj. Aici a urmat cursurile facultății de medicină. S-a căsătorit cu doctorul Lenyel, care era directorul și proprietarul unui renumit sanatoriu din Cluj. Din ghetoul acestui oraș a fost expediată la sfârșitul lui mai 1944, spre Aushwitz, împreună cu întreaga familie, într-un vagon de vite. La sosirea pe rampa morții părinții ei și amândoii copiii au mers direct în camera de gazare. În ianuarie 1945, cand Aushwitz-ul a fost evacuat în mare grabă, Olga s-a aflat printre cei câțiva mii de deținuți care, au pornit, în marș forțat spre apus. În prima noapte, folosindu-se de intumeric, a evadat din coloană. O familie poloneză a ținut-o ascunsă până la eliberare. (Olga Lengyel, Cuptoarele lui Hitler) : "Multe dintre noi eram medici sau soții de medici și ne procuraserăm capsule cu otravă pentru situațiile cele mai rele. De ce? Pentru că trăisem într-o atmosferă de teroare și voiam să fim pregătite pentru orice eveniment neprevăzut. Atunci când ne-au dus, deși eram încă optimistă și plină de speranțe, mă aprovizionasem și eu cu respectiva armă autodistrugătoare. Întotdeauna te încearcă un sentiment de consolare când te gândești la asta, ca ultimă soluție, când te simți stăpânul vieții sau a morții tale! Într-un fel, acesta este prețul ultim al eliberării."

OLIVER LUSTING - S-a născut în 1926, într-o comună din județul Cluj. În primăvara anului 1944 a fost internat în ghetoul din Cluj, apoi deportat. A ajuns la Aushwitz împreună cu familia: părinții și șase frați. Mama și trei frați mai mici au fost deși, de pe rampa de sosire, direct în camera de gazare. A fost eliberat la 27 aprilie 1945, de armata Statelor Unite. Din 1949 devine ziarist si ulterior, scriitor. (Oliver Lusting, Dicționar de lagăr) :"Când am părăsit lagărul de la Ravensburk, a început să ne cuprindă disperarea. Fiecare pas era un chin. Picioarele ne erau numai răni. Hainele zdrențe. Ochii – adânciți în orbite de foame. Arătam ca niște fantome. "Cartofi!ʺ ; ʺUitați-vă! Cartofi!" Un tremur ușor a cuprins întreaga coloană. Ieșind dintr-o pădure, de-o parte și de alta a șoselei, cât vedeai cu ochii, numai cartofi. Din mijlocul coloanei s-au desprins două fete, cele mai tinere dintre noi. Erau două surori. Întreaga coloană urmărea cu emoție abia stăpânită curajul fetelor care, nesocotind ordinul SS-iștilor au ieșit din coloană. Au trecut șanțul și s-au aplecat asupra primului cuib de cartofi. În clipa următoare s-au auzit un bubuit scurt și două țipete ascuțite. Fetele s-au prăbușit peste cuibul de cartofi."