Mărturii din temnițele comuniste

                 Noi, românii de astăzi, trăim într-o perioadă plină de libertate atât în gândire, cât și în acțiune fără să ne întrebăm măcar o clipă  cui datorăm această libertate. Într-o perioadă a istoriei  noastre înțelesul cuvântului libertate nici nu era cunoscut. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este perioada dintre anii 1944-1989 când România a fost dominată de regimul comunist. O simplă enumerare a principalelor caracteristici ale acestui regim instaurat prin forță, sub influența directă a URSS, ne formează doar o idee asupra teroriei specifice acestei perioade, nicidecum o perspectivă definitorie asupra comunismului, căci nu există cuvinte pentru a reda adevărata realitate. Astfel,  noțiuni precum monopolul partidului unic, care nu a reușit să-și atragă simpatia poporului (Partidul Comunist Român), abolirea monarhiei, colectivizarea agriculturii, dependența de stat, etatizarea economiei, desființarea Bisericii Române Unite, controlul exercitat asupra societății prin intermediul poliției politice (Securitatea)  sunt câteva care pot susține ideea de comunism. 

              În aceste condiții se înțeleg motivele pentru care mulți românii s-au împotrivit acestui regim, fie în secret, fie fără ascunzișuri, luptând cu arma în mână sub forma rezistenței armate.  Și cum toate regimurile politice  încearcă să găsească diverse modalități de pedepsire a celor care se opun, în perioada comunistă detenția era regula pentru adversarii  acestuia, pentru rudele lor, pentru cei care refuzau să colaboreze cu Securitatea, pentru cei suspectați  de sentimente anticomuniste, aceste persoane fiind trimise în închisori fără a exista dovezi clare și concludente ale vinovăției lor. În scurt timp toți aceștia au umplut închisorile, însă pentru mulți dintre ei detenția a însemnat mai degrabă exterminare decât  reeducare.  Lipsa de spațiu, duritatea regulamentului, care presupunea izolarea completă de familii, supravegherea riguroasă, lipsa asistenței medicale, înfometarea și, nu în ultimul rând, teroarea atât fizică (lovituri grave, călcat în picioare), cât și psihică le-au marcat existența deținuților, tinerețea, liniștea și viitorul.

              În privința condițiilor și a tratamentului aplicat în închisori, concludente sunt mărturiile celor care au rezistat, ajungând în zilele noastre să ne transmită din trăirile lor prin cărți editate, emisiuni televizate sau prin intermediul unor simple discuții.

              Nicolae Vlad, fost deținut politic, arestat pentru organizarea unei asociații anticomuniste, și anume Garda Tineretului Român,  afirmă că, odată cu introducerea sa în celule, sub „o ploaie de ciomege și înjurături”, a fost azvârlit într-o gaură de iad în care condițiile erau, evident, înfiorătoare: 

camera de 4/6 m, în care existau peste o sută de deținuți și câteva  paturi suprapuse, mâncarea era „mizerabilă”, igiena și asistența medicală inexistente. În plus, singurele zgomote ce se auzeau erau urletele celor maltratați și vocea gardianului care nu făcea altceva decât să amenințe în momentul în care observa o mișcare: „Uita-te în pământ banditule, că acolo ți-e locul!”

             De asemenea, pentru Octav Bjoza, care a fost reținut datorită caracterului contrarevoluționar având manifestări dușmănoase dese, detenția a însemnat teroare fizică care consta în bătăi cumplite, munci istovitoare de la 12 la 16 ore, a însemnat privare de aer și lumină, ferestrele dincolo de gratii fiind bătute în scânduri ceea ce a atras de la sine boala printre deținut, cea a mizeriei și a foamei - tuberculoza, a însemnat teroare psihică care se manifesta prin ruperea oricărei legături cu exteriorul: fără scrisori, fără vorbitor, fără pachet, dar și prin  injuriile care îi erau adresate la tot pasul. Cu toate acestea Octav Bjoza afirmă că,  în ciuda severității securiștilor, aceștia nu l-au putut împiedica să gândească, să viseze, să spere, să creadă în Dumnezeu ceea ce l-a salvat de două ori de la moarte.

Din relatările acestor supraviețuitori, precum și din  ale altora, reiese clar duritatea regimului detenției în condițiile în care pentru mulți transferul la munca pentru canalul care urma să lege Dunărea de Marea Neagra era o ușurare numai prin simplu fapt că permitea ieșirea la aer liber, deși teroarea era și aici destul de riguroasă. În primul rând, ziua de lucru era de 16-18 ore, inclusiv duminicile și sărbătorile religioase, normele erau exagerate, imposibil de realizat și supravegherea foarte aspră.

De remarcat este faptul că din cele 150 de penitenciare și colonii de muncă  existente în România unele erau destinate femeilor condamnate fie din motive politice, fie doar din simplu fapt că erau soții, mame sau surori ale deținuților politici. De asemenea, elevii considerați dușmanii poporului erau închiși, România fiind la aceea vreme singura țară comunistă care avea închisoare pentru elevi. Peste 600 de studenți închiși au fost constrânși să-și provoace rău unii altora, ajungând până la tortură fizică și psihică. În plus, aceștia erau puși în situația de a-și trăda familia pentru a oferi informații Securității stimulându-i doar prin faptul că pedeapsa va fi ușurată în funcție de  greutatea vorbelor divulgate.

 Totodată, credința în Dumnezeu era interzisă. Prin mici vicleșuguri erau descoperiți cei care aveau speranțe divine, pedepsele fiind foarte aspre pentru ei, dar cu toate astea credința nu le-a luat-o nimeni, deoarece deținuții spuneau rugăciuni în gând și își făceau cruce cu limba. Ultima întrebare era: „care mai crede în Dumnezeu?”. Dacă cineva spunea: „Eu mai cred!”, răspunsul era: „Banditule, cu tine mai am de lucru!”

             Aceste chinuri la care au fost supuse toate categoriile sociale, inclusiv muncitorii și țăranii pe care partidul îi reprezenta, puteau dura ani de zile și erau finalizate odată cu cedarea victimei ce trebuia să-și demonstreze atitudinea loială față de regim.

Însă după 1960 situația s-a îmbunătățit: programul de lucru a fost redus la 10 ore, duminica ne se mai lucra, mâncarea a devenit mai consistentă, iar igiena acceptabilă. În plus, din acest an deținuții aveau dreptul la cărți poștale, iar din 1962 s-au făcut primele eliberări și a început „reeducarea de catifea”.

           Atât din spusele acestora, cât și din a multor altora, cum ar fi: Nicolae Purcărea, Gheorghe Bâgu, Nicolae Bordașiu, Maria Pop, Ioan Roșca (aceștia fiind doar câțiva din cei aproximativ 1500 de deținuți politici din perioada comunistă din România) reiese că regimul comunist nu a reușit să  schimbe conștiința oamenilor.

               Din însemnările supraviețuitorilor rezultă că în interiorul lor a persistat o dorință și o forță de a izbuti în fața detenției asemenea apelor care, curgând gălăgioase și sprintene, nu au putut fi oprite din drumul lor nici măcar de stâncile muntoase.

               Și acum, noi cei care ne bucurăm de libertate datorită celor care nu au fost dispuși să-și negocieze cea mai de preț valoare – demnitatea, ar trebui să ne întrebăm: „Noi ce am fi făcut? Am fi rezistat?”.

Surse bibliografice: 

·        Supraviețuitorii - mărturii din temnițele comuniste, Interviuri de Anca Ștef, fotografii de Raul Ștef , editura: Humanitas, București ;

·        Garda Tineretului Român, Octav Bjoza, Editura: Transilvania Expres, Brașov, 2008:

·        Film documentar „În spatele cortinei” în regia lui Bogdan Mustață după un scenariu de Alin Mureșan;

Sandu Diana, clasa a X a Stiințe Sociale, Liceul Tehnologic Paul Bujor, Berești.