Holocaustul se referă la distrugerea aproape completă a evreilor din Europa de către Germania nazistă și colaboratorii ei în timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945). În cultura iudaică, evreii se referă adesea la Holocaust folosind cuvântul "Shoah" (cuvânt de origine ebraică însemnând „catastrofă” sau „distrugere totală”). Ca etimologie, cuvântul holocaust derivă din grecescul “holo” (întreg) și “caustos” (ars) desemnând exterminarea unui popor, împreună cu întreaga sa cultură, așa încât să nu mai rămână nici o urmă din el: nici ființe, nici locuri, nici o amintire. În spatele acestei definiri nu se află numai măsurători, pedepse, substanțe chimice, ci se află OAMENI, milioane de oameni care până in ziua în care au devenit o mână de cenușă, au avut o viață, au avut speranțe idealuri, amintiri, au trăit alături de alți oameni, au știut să zidească, să scrie poezii, să aline, să râdă, să iubească.
Timp de secole, creștinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie față de evrei. Pentru mulți dintre ei prejudecata împotriva evreilor îmbracă forma anti-semitismului. Statutul inferior impus evreilor din Europa, discriminarea lor economică și prigonirea religioasă au întreținut sentimente de nemulțumire, în mod asemănător cu alte minorități aflate în situații similare. Existența evreilor ca minoritatea etnică și religioasă care refuza să se asimileze și să renunțe la religia, cultura și obiceiurile naționale s-a lovit, de-a lungul istoriei, de ostilitatea reprezentanților religiilor creștine dar uneori și a cultelor idolatre sau islamic, ceea ce a dus la masacre, campanii de convertire forțată și expulzări în masă, legislații restrictive și discriminatorii împotriva evreilor.
Începând din ianuarie 1933 legile antievreiești au venit una după alta, libertatea evreilor fiind restrânsă foarte tare: evreii care erau considerați pericol pentru rasa germană trebuiau să poarte o stea galbenă, evreii trebuia să-și predea bicicletele, n-aveau voie să meargă cu tramvaiul, să circule cu nicio mașină, nici măcar cu una particulară, nu-și puteau face cumpărăturile decât între orele 15:00 și 17:00, nu puteau merge decât la un frizer evreu, n-aveau voie să iasă pe stradă între orele 20:00 si 06:00, nici să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment. De asemenea evreilor nu le era permis să meargă pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport, să practice canotajul și niciun sport in spațiul public; după opt seara, evreii nu mai aveau voie să stea in propria gradină și nici la cunoștințe de - ale lor; evreii nu aveau voie să meargă acasă la creștini, evreii puteau frecventa doar școlile evreiești, și așa mai departe. În acest fel și-au dus traiul de pe o zi pe alta, fără să îndrăznească să facă mare lucru, de teamă să nu le fie interzis.
Odată cu aceste restricții s-au luat măsuri tot mai aspre în vederea izolării depline a evreilor de aerieni pentru a evita șocarea opiniei publice. Așa a apărut concentrarea populației evreiești. Mai întâi, se organizează o etapă de tranziție, și anume, ghetoul care nu presupune altceva decât muncă silnică, restricții de alimente, boli grave, agresiuni organizate, toate acestea provocând decăderea fizică a locuitorilor acestuia. Deși Germania dispunea de un număr mare de locuri de detenție tradiționale, acestea erau insuficiente pentru încarcerarea a milioane de oameni astfel că naziștii au trecut la înființarea unor lagărele de concentrare și mai apoi de exterminare. Încă de la început, Hitler a dat o directivă prin care atrăgea atenția ca nu cumva acestea să se transforme în pensiuni de familie sau în sanatorii. În acest sens ofițerii trupelor SS (Serviciilor Secrete Germane) s-au îngrijit ca lagărele să devină așa cum au fost concepute, nu pensiuni sau sanatorii, ci adevărate fabrici ale morții. Denumiri precum Auschwitz sau Auschwitz-Birkenau, Dachau, Mauthausen, Kaufering (acestea fiind doar câteva exemple de lagăre) provoacă spaimă în rândul evreilor deoarece orice om care intra pe poarta unui asemenea lagăr devenea un „cadavru umblător”, în aceste locuri naziștii ucideau cu sânge rece folosindu-se de exterminarea prin muncă, prin gazare, prin înfometare și de boli atât fizice (febra tifoidă) cât și spirituale, discriminarea fiind cea mai mare boală de acest tip. În plus, trupele SS care aveau control deplin asupra lagărelor, se comportau după bunul plac: maltratarea, torturarea, uciderea deportaților de către soldați erau la ordinea zilei fără să existe o anchetă judiciară.
Cu toate acestea, eliminarea naturală în ghetouri și lagăre de muncă se dovedea prea lentă și costisitoare, drept urmare, începând din iulie 1942 s-a trecut la aplicarea soluției finale care a presupus îndepărtarea evreilor din lagărele de exterminare sau „înlăturarea lor din spațiul vital al poporului german”. De altfel, ei nu se referau la gazarea milioanelor de deportați, ci doar la tratamentul special aplicat acestora. În cazul deportărilor, evreii care erau transportați de regulă cu trenul, știau ca este vorba de o mutare obișnuită dintr-un lagăr în altul. Calm, încurajându-se unul pe altul se luptau cu lipsa de aer, cu setea, cu foamea. Apoi, încet-încet, îi cuprindea îndoiala. „Asta nu-i un transport obișnuit, fraților, exclama câte unul. Acesta-i un teren al morții”. Odată ajunși în lagărele cu camere de gazare care pentru naziști erau „instalații perfecționate de exterminare”, se apropia implacabil sfârșitul. Astfel, aproape 950.000 de evrei au fost uciși la Treblinka, intre 500.000 și 600.000 la Belzac și în jur de 200.000 la Solibor, acestea fiind principalele centre de gazare. Însă, cei mai mulți evrei și-au găsit sfârșitul în sistemul lagărelor Auschwitz unde au fost exterminați aproximativ un milion de evrei. În total Holocaustul a provocat aproximativ 6 milioane de victime.
Pe măsură ce Aliaţii au obținut victoria în Europa şi lagărele au fost eliberate, a apărut și întreaga dimensiune a Holocaustului. Aliaţii au găsit în lagăre o situaţie de coşmar, iar generalul Eisenhower, comandantul suprem al armatelor aliate, a ordonat strângerea cu atenţie a tuturor dovezilor, pentru ca cei vinovaţi să fie aduşi în faţa justiţiei. Hitler şi alţi înalţi responsabili nazişti, inclusiv Himmler şi Goebbels, s-au omorât.
Astfel, prin toate acțiunile comandate de Hitler și susținute de adepții nazismului, aceștia nu au reușit decât să-și dovedească cinismul, dus până la perversitate căci, până la urmă cine ar putea spune ce este mai cinic decât să scrii „baie” pe ușa camerei de gazare, ori să-l feliciți pentru rezistență pe cel asupra căruia ai efectuat o experiență medicală, ca apoi, să-l ucizi, ori să scrii deasupra porții unui lagăr de exterminare „Munca te face liber”?
De cât sadism, câtă ferocitate a fost nevoie pentru a se ajunge la atâtea suferințe fizice și psihice…
Sandu Diana - clasa a XI a Ștințe Sociale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu