Concursul naţional de eseuri „O zi în comunism: file de jurnal «secret»

Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut…

26 octombrie 1970

Am să încep să povestesc cu toate că nimeni nu ar înțelege suferința decât dacă o trăiesc pe pielea lor. Stau și-mi plâng anii fără nici o mângâiere. Amintirile mă urmăresc, se joacă cu sufletul meu peticit. Cine mă poate înțelege? Doar tu.. filă de jurnal! Un film din viața mea în care personajele suntem noi, poporul român. Trebuie să ne interpretăm bine rolul, să ne acomodăm brutalității, nedreptăților, neajunsurilor, durerii și necazului. Însă piesa principală o reprezintă el, cel care decide și controlează. Regizorul e Ceaușescu! E pierderea sensului existenței.

Începând cu anii `50 România a suferit o operaţie fără anestezie. „Elementele cinstite” adică procomuniștii susțin cu „ascuțime” puterea de acțiune a clasei muncitoare, ascuțimea sugerând o acțiune tăioasă, violentă chiar. Regimul nou instaurat își dorea să educe toți oamenii muncii în spiritul ideilor marxist – leniniste. Susținătorii noului conducător au dus o acțiune de „lămurire ideologică” prin asta vreau să spun de manipulare prin propagandă pentru a atrage sprijinul imensei majorități a poporului. S-a impus un sistem politic despotic, condus de o castă profitoare strâns unită în jurul liderului suprem, nu condamn dorința dictatorului de a ne dezvolta dragostea fată de țară, de a ne civiliza intr-un mod caracteristic lui, însă exagerarea acestor dorințe e prea ridicolă, greu suportabilă pentru populație.

Denunțarea de către Ceaușescu a abuzurilor Securității și reformelor din 1965- 1968 au dat naștere unei atmosfere de optimism și de speranță privind o liberalizare și mai mare. Inițial, vedeam bucuria, mulțumirea pe fața părinților mei, ca mai apoi sa-i aud blestemându-l pe conducător. Eforturile de a îmbunătăți imaginea României pe plan internațional au implicat și renunțarea la masurile de teroare aplicate până în 1965 sau ascunderea lor în fața opiniei publice. Astfel odată cu ascensiunea lui Ceaușescu, securitatea și-a concentrat activitatea pe crearea unor vaste rețele de informatori, infiltrați în toate instituțiile statului, în fabrici, spitale, școli. Practic, nici o instituție nu scăpa de urmărire. Se dorea identificarea manifestărilor ostile regimului; anchetatorii erau deseori violenți, foloseau amenințări, bătăi. Îmi amintesc o zi din liceu când un ofițer m-a oprit în curtea școlii pentru a-mi cere informații despre profesorii care ar fi semnalați cu atitudini suspecte față de regim. M-am întrebat atunci de ce profesorii mei nu au dreptul la o liberă alegere. 

Pentru noi nu exista Dumnezeu, mai ales pentru românii catolici. În grupul meu de prieteni, micul Liviu era catolic și plângea zi de zi pentru că nu se poate ruga pentru familie, pentru binele tuturor intr-o biserică. Compătimindu-l îl ascundeam de ceilalți localnici pentru a-i oferi un moment a-l lui. Practic , ne jucam de-a „biserica”. Familiile catolice au fost crunt lovite când biserica lor a fost desființată la 1 decembrie 1948. Preotul din satul meu era un om vesel și binedispus de obicei, îl vizitam des.. mă îmbărbăta. Un gust amar a rămas în mine când dânsul a fost arestat. 

Speranțele într-un viitor economic din ce in ce mai luminos au fost sporite de existența unei cantități din ce înc e mai mari de bunuri de larg consum la sfârșitul anilor `60, dar când reducerile au ajuns un lucru la ordinea zilei în anii `70 și `80, aceste speranțe au fost violent zdruncinate. Într-un mod sfidător, Ceaușescu a introdus măsuri de austeritate pentru a reuși să plătească datoriile țării. A fost introdusă raționalizarea pâinii, a făinii, a zahărului și a laptelui. Rațiile lunare personale au fost progresiv până într-atât încât ajunseseră la un kilogram de făină, un kilogram de zahăr, un pachet de margarină de 500 grame și 5 ouă. CAP-urile, aceste unități economice unde țăranii trebuiau să predea pământul, animalele și utilajele pe care le dețineau au marcat pe veci viața familiei mele, a întregii populații. Propaganda, însă, evidenția entuziasmul țăranilor față de colectivizare. Considerând o nedreptate ceea ce făceau trupele de securitate ale lui Ceaușescu, tatăl meu s-a opus dârz acestei activități. Tata a fost unul din supraviețuitorii evenimentului de la 1957, rănit de altfel la mână, accident care a provocat o frământare în rândul țăranilor. Era jale, toată țărănimea, bătrâni, femei, copii plângeau: „ce necaz, ce nenorocire a căzut pe capul nostru!”. Nu am mai îndrăznit să-i cer orice mamei din acea zi. Mofturile?! Au dispărut! Răbdam. Știam că pot, știam că va fi bine, că într-o zi se vor sfârși toate acestea. 

E târziu! 

Întrebări și răspunsuri pe care încă le caut îmi invadează creierul. Mi-e foame și mi-e frig! Sufăr împreună cu ceilalți. suferința domnește pe chipurile tuturor. Îmi amintesc cum mama plângea cu o bătrână din vecini: fiul ei , student, a fost luat la Penitenciarul din Pitești și sărmana femeie era conștientă de faptul că tânărul are parte de o violentă ieșită din comun, se gândește la sufletul lui care cel mai posibil era prăbușit. Am aflat acum câțiva ani de ce suferea bătrâna. Am trăit cu aceeași intensitate ostilitatea închisorii asemenea băiatului. 

De ce trei familii din satul meu au fost treziți înainte de răsăritul soarelui de soldați? aceștia le-au ordonat să-și împacheteze anumite lucruri pentru că urmează a fi mutați în altă zonă necunoscută de ei. Fără să fie lămuriți de motivele mutării si-au lăsat munca de-o viață și s-au supus amenințărilor soldaților. Plângeau împrăștiind în localitate durerea ce le apăsa pe inimă. De ce li s-a întâmplat asta? Erau considerați „paraziții satului” adunați în „cârdășie” pentru a complota împotriva celui mare. Așa numiții dușmani ai poporului, cei ce împart manifeste, ce-și pun viața-n pericol sunt cei ce au în sânge ideea de libertate , al respectului față de semeni.

Sunt convins de faptul că președintele nostru era un narcisist convins. Se dorea a fi conducătorul iubit și idolatrizat. Respectul și mulțumirea pentru grija părintească a conducătorului, cântecele patriotice erau și sunt stimulii afectivi ce aduc o anumită stare de spirit dictatorului. 

Făceam parte din Organizația Pionierilor, eram comandant de uniate. Pot spune că eram mândră de „șnurul albastru” din piept. Îmi era teamă să nu uit salutul: „pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului – înainte!”. Răspunsul unității de pionieri era: „Tot înainte!”. În piețe, pe marile bulevarde mulțimea trebuie să aibă o atitudine de entuziasm și înflăcărare față de conducător, patrie și comunism. Compasiunea , rușinea, jena, solidaritatea nu se manifestau în public, ci în tăcere în spațiul privat. Aș vrea să fiu cum vreau eu! Cu starea mea de spirit dorită, nu cea impusă! S-a răscolit în mine un dor: cele 2 ore petrecute în fața televizorului cu familia și uneori cu vecinii aduceau cu ele zâmbetele, un moment unic. Eram fascinată de serialul științific „ Univers, materie, viață” pe care îl urmăream seară de seară. Se întrerupea mereu când apărea întrebare: „Cine a stins lumina?”. Niciodată nu am primit răspunsul: „e stinsă de la tablou.”. Mi-am dat seama că asta era dorința celui suprem: ECONOMIA! 

„Nu ai fost la Alimentară? Nu ai luat pâine?” sunt întrebări care îmi mustră conștiința. Iresponsabilitatea de acum câțiva ani mă necăjește acum. Abilitatea mea de a mă fofila printre adulți, tenacitatea, energia proprie erau arme pe care le foloseam în lupta pentru existență, pentru hrană. Uitam de respect, izbeam cu coatele, chiar dacă eram înjurată, pentru a putea cumpăra pâinea și zaharul necesar mamei. Resimțeam din plin revolta neputincioasă și umilirea când oamenii răsăriți se strecurau înaintea mea, a bătrânilor, a femeilor necăjite. 

La școală educația noastră se făcea prin muncă. Știam cu toții că această perioadă influențată de ideile marxist – leniniste are la bază munca. Totul însemnă muncă. Sportul elevilor, cât și al oamenilor însemna munca. Eram obligați să muncim pentru a ne acoperi nevoile, mai ales pentru a înmulți averea altora, acelor care ne fură munca. Nu cred că aș fi conceput să nu fiu făcută pionier în prima serie, ar fi fost ceva împotriva unui copil care învață bine, ar fi fost o nerecunoaștere socială. Eticheta comunistă trebuia respectată: uniforma, cravata de pionier(întotdeauna făcută varză, șifonată ca vai de ea), inelul transparent(care îmi dădea întotdeauna bătăi de cap, întotdeauna dispărea când aveam nevoie de el). Blestemul copilăriei mele nu va putea fi uitat niciodată! Sunt mult prea încăpățânată să spun că mi-a plăcut să cresc viermi de mătase. 

Aș vrea să am și eu puterea, să mă fac utilă! Să reacționez? Nu există posibilitatea aceasta! Spiritul mi-a murit. Acum, totul e o continuă rugăciune. Doamne, iartă-mă te rog și vino și mă ia de aici! 

Material realizat de Cristina Sandu