15 august 1980
Mã urãsc!
Urãsc tot ce a mai rãmas din mine: fiecare fibrã râncezitã, fiecare nerv haotic, fiecare bucatã de carne adormitã, fiecare os destabilizat… Ele mi se par un balast dezgustãtor. Acum douã minute m-am uitat în ciobul de oglindã atarnat de ani pe peretele vernil peticit cu lut de mama cine ştie când- asortat astãzi cu dese perdele din pânzã de paianjen- şi mi-am vãzut mutra de tuberculos. Cu hainele peticite de care nu m-am despãrţit în ultimii trei ani şi corpul atrofiat nici eu nu mã pot uita la mine. Mã gândesc cã supremul meu eroism ar fi acela de a mã distruge pe mine însumi. Cum poate sã nu ma sperie acest gând la cei 55 de ani ai mei? Ştiu. M-am nãscut cu bucuria de a trãi, iar aceastã bucurie se alimenteazã din mine şi mã provoacã sã-mi dovedesc, cã mai cuget, deci încã mai exist. De aceea scriu acum… Si pentru cã în aceste ore când scriu îmi place sã cred cã voi deveni mai înţelept. Tot acum, moartea nu mai existã decât ca o purã idee…
Aici e aici! Lumina mã trezeste. Pânã acum douã ore, când am fost eliberat de la Jilava, întunericul a facut parte din mine. O greaţã insuportabilã mi se urcã in gât odatã cu aceastã amintire, care-mi posteazã în faţã uniforma cruzimii, întunericului, mizeriei. Anticipez, însã, involuntar experienţele care m-au dus acolo si m-au adus aici…
Adolescent fiind mi-era drag Napoleon! În paginile acelea de istorie mã regãseam cu toate ambiţiile şi dorinţele mele, cu toatã setea mea de dreptate şi glorie. La 20 de ani totul era pentru mine imperfect: lumea prea strâmtã şi mirosul vieţii dubios. Aveam o poftã nebuna de afirmare, descoperirile lente, greoaie şi prãpãstiile umane mã atrãgeau. De aici, probabil, şi dorinţa mea de a obtine totul de la viaţã. Rãzboiul nu m-a traumatizat. Fiinţa mea era de piatrã! Furtuna aceea nu m-a putut doborî, la fel şi toţi cei care-mi cãlcau sufletul în picioare spunându-mi cã n-o sã reuşesc. Dimpotrivã: gãurile m-au întãrit, iar furtuna m-a dus acolo unde am vrut!
Din 1948 m-am pus pe tava comunistã şi m-am lãsat strivit de-acel ciocan. Am devenit ceea ce-mi doream: JUDECÃTOR si, bineînţeles, membru al noului partid. Începeam sã-mi însuşesc toatã acea doctrinã bolnavã... La numire am fost foarte emoţionat, cãci reuşisem. Eram, şi eu, unul din cei care se instalaserã într-un birou luxos, unde se citeau ziarele cu literã festivã, se ascultau la radio cadenţele marşurilor muncitoresti… Mã simţeam rãspunzãtor de viitorul tuturor, aşa cã din clipa aceea mi-am zis naiv : “Omul dreptate” o sã-mi fie numele! Mã chinuie crunt aceastã etapã murdarã din viaţa mea şi-mi place sã mor cu fiecare cuvânt pe care-l aştern pe hârtie… Poate aşa reuşesc sã mã iert mãcar puţin! Continui grãbit. Partidul a acţionat cu rapiditate pentru a transforma România, urmând modelul sovietic şi folosind normele şi practicile staliniste. Naţionalizarea întreprinderilor industriale, a bãncilor şi a societãţilor de asigurãri, a minelor şi a întreprinderilor de transport, în iunie 1948, nu numai cã a permis introducerea planificãrii centralizate cantitative, ci a dus şi la distrugerea bazei economice a celor stigmatizaţi ca duşmani de clasã. Da, in timp ce mii de tãrani işi plângeau soarta, sute de profesori de ştiinţe umaniste- printre care şi cei de la care am învãţat şi eu- erau scoşi la pensie, locul lor fiind luat de indoctrinaţi stalinişti, cultura încorpora percepte marxist-leniniste, biserica era terorizatã, învingãtorul de mine se bucura cã la el în mahala, de pildã, au dispãrut acei derbedei care fugeau de muncã şi jucau rişca pe maidane, cã pânã şi ultimul analfabet era educat, obişnuit sã vorbeascã, deci avea ocazia sã capete consideraţie - nimeni nu ştia ce înseamnã lucrul acesta mai bine decât mine. “Învãţaţii pe oameni sã vorbeascã şi ei vor gândi!”- asta îmi ziceam plin de vanitate. Aveam sã mã trezesc însã din aceastã amorţire, cãci fiecare proces mã învãţa cã degeaba ştiu sã vorbesc, dacã nu pot sã spun ceea ce gândesc, cã degeaba vroiam dreptate, dacã mi se impunea sã fac nedreptate.
Timpul se scurgea încet, eu începeam sã vãd realitatea. Dorinţa de afirmare mã orbise, iar odatã cu recãpatarea vederii nci liniştea n-o mai rãbdam.O plictisealã imensã, politeţea care obligã la gesturi obositoare, aceeşi luptã stupidã, inegalã în care mã angajam fãrã nici o plãcere. De fiecare datã trebuia sã accept minciuna, sã mã prefac cã nu stiu nimic şi sã acţionez în sensul dorinţei partidului. Fiecare condamanare mã lovea în inimã. Dar, faptul acesta nu se mai putea suporta. Renunţam la slujbã din motive, chipurile medicale, şi eram gata sã mor. Se întampla prin martie 1970. De atunci securitatea a fost umbra mea. Ochii miliţiei erau peste tot: în ungherele casei pãrinteşti din Rahova, unde dacã mã uit acum retrãiesc teroarea, la colţurile strãzii, în visele mele. M-am rupt de lume, m-am reîntors la vechile ocupaţii, la studiile îndelungi care aduc dupã ele tacerea, uitarea şi sãrãcia fizicã, dar, vai, atât de utile! Şi mã cert, şi mã urãsc pentru atitudinea mea. Nu lipsea şi o vagã nelinişte, o adâncã frãmântare subteranã pe care o ignoram cu voinţã. Doar, voiam odatã sã fiu omul dreptãţii sã fac totul pentru ceilalţi şi atunci nu fãceam decât sã mã apãr pe mine. Cât egoism!
Zile goale! Sãptãmâni în care principala preocupare era sã mã închid între gânduri ca sã scap de toţi ochii aceia bulucaţi. Viaţã stupidã! Cãutam sã-mi scuz poziţia, dar ea nu avea nicio justificare. În acest timp lâgã mine, pretutindeni se întamplau lucruri importante. Dacã la sfarşitul anilor 60’ românii considerau cã Ceauşescu fãcea paşi înainte,acum, la începutul anilor ’70 îl vedeau fãcând paşi înapoi. Imaginaţia lui Ceauşescu a dus la apariţia cultului personalitãţii, noua ideologie pe care trebuia s-o imbrãţisãm fiind protocronismul. Ce era pentru mine paradoxal: deşi în plan intern se putea observa proastra administrare a ţãrii, în ceea ce priveşte politica externã Nicolae Ceauşescu se bucura de sprijinul tacit al puterilor occidentale, care îi apreciau politica de independenţã faţã de Moscova. Declinul economic se întrevedea, cel puţin de la mine foarte bine. Noile imagini mã fãceau sã-mi doresc sã mi se întample ceva, sã mã zguduie, sã mã facã sã sufãr, ceva care sã mã schimbe cu totul, sã destrame aceastã comoditate fatalã. Natura a ţinut cu mine şi a fost si ea împotriva regimului, cutremurul catastrofal din 1977 dând o loviturã grea industriei, dar şi mie, cãci mi-am pierdut unicul tovarãş de drum: mama. De asemeni, dupã mişcarea pentru drepturile omului din Cehoslovacia, un protest similar se iniţiazã şi în România- despre asta eu am auzit fugitiv la Radio Europa Liberã. Asta da trezire!
A urmat cea mai groasã verigã din destinul meu. Era 25 iulie 1977 şi în corespondenţã, ochii ce nu m-au slãbit o clipã din priviri, gãsesc un bilet de la un vechi prieten- despre care nici nu ştiam cã mai existã, dar cu care în anii studenţiei împãrtãşisem idealuri mãreţe referitoare la dreptate, libertate şi democraţie- unde scria : ” Dacã mai crezi în puterea dreptãţii te aştept la Lupeni“ (în loc de semnaturã era desenat steagul ţãrii – cel pe care noi ne jurasem prietenie veşnicã). Biletul nu era întâmplãtor, cãci amicul meu era din Petrila, iar familia lui lucra în minã, ca toţi conaţionalii din Valea Jiului. Cum pe 30 iunie fusese adoptatã Legea nr.3 privind schimbãrile de asigurãri sociale de stat, minerii nemulţumiţi şi de aprovizionarea proastã cu bunuri de consum, de munca prelungitã, de condiţiile de trai precare în zonã, se pregãteau de o grevã, care ar fi putut însemna REVANŞA mea (aceste date le-am pus cap la cap la sediul militiei unde am vazut întâia oarã biletul). Am ajuns şi-n faţa procurorului. Ştiam ce mã asteapta. Ştiam cã nu am nicio şansã de salvare! “ Recunoşti cã instigi la agitaţie publicã cu uneltire împotriva orânduirii sociale? Eşti vinovat de coplicitate la crimã înaltã de tradare” a zis judecatorul. “Nu recunosc!” rãspundeam. Chiar şi atunci, în ceasul al doisprezecelea, nu vroiam sã mã descopãr, sã strig ce sunt pe dinãutru şi sã mor împãcat. În timp ce mã luptam cu mine, aud:”Trei ani de închisoare”. Nu m-am înfricoşat, ba chiar doream şi eu, a ma pedepsi pentru imobilitatea paralizantã din ultimii ani… Cât mã apãsa conştiinţa cã nu voi fi alãturi de prietenul meu la Lupeni!
Pãşind în penitenciarul Jilava aveam sã descopãr iadul de pe pamant. Imaginea pereţilor cu smoalã neagrã şi pictaţi cu ghivece de flori roşii a fost primul lucruru care mi-a dat aceastã senzaţie. Am fost bãgat într-o celulã cu încã 70 de deţinuţi. Dormeam pe jos, eram mereu cãlcat în picioare pentru cã celulele erau de tip vagon şi în capãt era WC-ul. Nu vorbeam cu nimeni, primeam corecţii pentru cã mergeam prea repede sau prea încet, aveam mereu capul plecat. Gardienii erau brutali, ne sculau noaptea din somn şi ne instruiau prin curtea închisorii ore intregi: Culcat!Sculat! şi tot astfel pânã se lumina de ziuã. Înduram cu stoicism, toate loviturile primte fiindcã erau o metodã de a mã curãţa. Pentru mine eram un vierme de pãmânt care trebuia strivit într-o ploaie de lovituri. Nicio bãtaie nu era prea cruntã. Frigul criminal era prea puţin pentru tot ce fãcusem eu. Foamea era prietenã cu mine. Aici şobolanii îşi fãceau de cap, circulau nestingheriţi printre trupurile deţinuţilor, mâncau aceleaşi lãturi ca şi noi. Într-o dimineaţã chiar m-am trezit cu doi şobolani în cracul de la pantalonul şi asa fãcut sitişcã. M-a trezit o muşcãturã zdravãnã. Nu mã plângeam, însã. Aşa s-o fi simţit şi ţara, când gaşca din care am fãcut parte muşca din ea necontenit, şi o mai face încã…
Trei ani au trecut repede şi ” uşor”…! Paşii de la poarta închisorii m-au dus tacit, ca pe un mort ce nu mai vrea sã vadã nimic din cei in jurul lui: tramvaie care zboarã pe şine metalice, lumea zgomotoasã care se-ndreptã spre uzinele negre de fum, direct acasã... Sincer, mã aşteptam sã nu mai gãsesc acest loc. Se pare totuşi, cã existã Dumnezeu! Sunt sleit, nu mai vreau a ţine pasul cu istoria, fiindcã ea nu stã pe loc, iar eu am învãţat cã “dupã ce apare, un val se sparge, şi un altul vine din urmã”. Nu mai vreau sã rezist altor valuri. Undeva pe o etajerã prãfuitã, un pachet cu otravã de şobolani îmi face cu ochiul. Mã înfrupt din toatã! Aceste rânduri reprezintã ultima muncã pe care o fac, din nou pentru mine şi ÎNTÂIA OARÃ pentru ţarã. Deoarece munca e la fel de respingãtoare ca şi alcoolul şi duce la acelaşi rezultat: iţi alungã gândurile. Munca e un soporific şi nimic altceva, iar eu mã intoxic cu ea şi-n aceste clipe pentru cã imi place sã mã chinui, ca o consecinţã incapacitãţii mele de a actiona. N-am murit, încã..Ehe mai continui ca prizonier al forţei mele vitale. Da, trebuie sã mã silesc a scrie şi vorbele mari ale lui Gide, ce mi-au fulgerat acum fiinta … poate vor mai fi de folos : ”Dacã grãuntele de grâu care a cazut pe pãmânt nu moare, rãmâne singur; dar dacã moare, aduce multã roadã.”
Mi se terminã lumina… şi toatã viaţa mea se schimbã!
Material realizat de Ionascu Alina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu