1 Decembrie 1918 -
reprezintă o dată importantă în istoria poporului român, idealul pentru care
s-au luptat strămoșii noștri de-a lungul secolelor reușind să capete un contur,
formându-se râvnita „Românie Mare”. Viețile curmate, sângele vărsat, bătăliile
duse de munteni, ardeleni, moldoveni, toți locuitorii spațiului
carpato-danubiano-pontic, au urmărit siguranța „zilei de
mâine”, un viitor al poporului român în interiorul granițelor de drept. Situați
în sânul marilor puteri, independența și libertatea românilor au fost dintotdeauna
amenințate, revendicările teritoriale și contactul cu aceste civilizații
determinând instabilitate la nivel politic, economic și social. În
Transilvania, românii, deși erau majoritari, aveau statutul de tolerați, fiind
excluși de la viață politică și culturală. Superioritatea lor de civilizație
(urmași ai coloniștilor romani din Dacia) era contestată, pentru a asigura
națiunilor privilegiate, maghiari, sași și secui, primatul cronologic în
Transilvania, argumentul pretinsei întâietăți. Țările extra-carpatice,
confruntate de asemenea cu pretențiile de suveranitate ale maghiarilor, reușesc
să își afirme independența, dar în cele din urmă cad pradă intereselor imperiului
Otoman, respectiv regatului polonez, care se amestecă atât în politica internă
cât și în cea externă a domnitorilor români, ce reușesc totuși să-şi păstreze
autonomia.
Prima scânteie a unirii românilor a fost aprinsă de Mihai Viteazul, reușind
să stăpânească, chiar dacă pentru puțin timp, cele trei țări devenite un întreg
după veacuri: Transilvania, Moldova și Țara Românească. Unirea lor nu a durat, interesele
imperiului Otoman pentru Țara Românească, imperiului Habsburgic pentru
Transilvania și regatului Poloniei pentru Moldova, provocând destrămarea. Deși
văzut ca o amenințare în politica internațională, în urma unor confruntări,
Mihai Viteazul este înfrânt. Speranța nu este însă abandonată, visul românilor devenind
realitate secole mai târziu.
Astfel în a doua jumătate a secolului XIX, se pun bazele României
moderne, prin unirea principatelor Moldova și Tara Românească, unificatorul fiind
Alexandru Ioan Cuza. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar
la 24 ianuarie 1859, al Țării Românești, realizându-se în acest mod unirea,
dovadă a stăruinței românilor și a luptei permanente pentru independență,
ieșirea de sub tutela marilor centre de putere. Cuza a dus o intensă activitate
politică și diplomatică pentru recunoașterea României pe plan internațional,
nume adoptat oficial în anul 1862, capitala fiind la București. Reformele
lansate de Cuza au stat la baza dezvoltării noului stat. Învățământul
beneficiază de o nouă fațadă, populația bucurându-se de instruire culturală necesară
consolidării imaginarului istoric și politic al țării. În urma războiului de
independența, Dobrogea revine sub stăpânirea de drept a statului român în anul
1878.De asemenea din 1866, România devine regat, primul său rege fiind Carol I.
Izbucnirea Primului Război Mondial
(1914) a pus România în situația de a opta pentru alternativa care să-i permită
realizarea unității statale. După doi ani de neutralitate, guvernul
I.C.Brătianua semnat o convenție politică și una militară cu Antanta, intrând
în război pentru întregirea neamului. Aspirația românilor de a trăi într-un singur
stat unitar ia forma României întregite, realizată prin voința oamenilor
politici și prin eforturile poporului român. Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul
Țării întrunit la Chişinău, a hotărât unirea Basarabiei cu România, iar la 28
noiembrie 1918, Congresul General de la Cernăuți a votat unirea Bucovinei cu
patria-mamă. Ziua de 1 Decembrie 1918 a marcat încheierea procesului istoric de
formare a statului național unitar român, prin unirea Transilvaniei cu România.
România a devenit o țară de mărime mijlocie în Europa, ocupând locul 8 după
populație și locul 10 după suprafață. România Mare devine o realitate istorică
în Europa naționalităților, așezată în frontierele recunoscute prin tratatele
încheiate la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Până la pierderea unității
statale, România fusese o prezență semnificativă în politica europeană,
autoritățile românești fiind interesate în lichidarea urmărilor războiului,
consolidarea unității statale și reluarea dezvoltării normale.
Vorbitori ai aceleiași limbi, purtători
ai acelorași tradiții, obiceiuri, visătorii Marii Întregiri, românii, se bucură
de realitatea mult râvnită, dar pentru puțin timp. Odată cu declanșarea celui
de Al Doilea Război Mondial, țara noastră suferă importante pierderi
teritoriale. Basarabia ne este răpită în vara anului 1940. Rusia reușește să-şi
atingă scopul, integrând Basarabia în cuprinsul granițelor sale. De altfel,
această mare putere, nu a recunoscut unirea cu România. La fel s-a întâmplat și
cu Transilvania, amenințată de pretențiile de cucerire ale Ungariei, având loc
mai multe conflicte locale. Istoria unui popor concentrează atât reușitele cât
și eșecurile, poporul român parcurgând un traseu sinuos, luptând pentru desăvârșirea unității și a
traiului la un loc a tuturor românilor.
Efortul, sângele vărsat, lupta, revolta, stăruința românilor descriu
evenimentul de la 1 Decembrie 1918. Toate acestea definesc Marea Unire, fapt
istoric ce ne facem să ne simțim că aparținem unui loc. Trăim, gândim, simțim
românește; suntem „o enigmă și un miracol istoric”.
Vitregiți de soartă, românii au luptat
Au plâns, răbdat și veșnic sperat,
Visat-au un teritoriu unificat
Unirea, salvarea li s-a arătat!
Chiriac Mihaela, clasa a XII a Ştiinţe Sociale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu