Bătălii ale anului 1917- Mărăști, Mărășești și Oituz

Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917

Secolele au împodobit istoria României cu o bogată colecție de personalități și eroi, de fapte încărcate cu vitejie, eroism și sacrificiu pentru salvarea demnității, a cinstei și nu în ultimul rând, a libertății. În istoria noastră atât de încărcată, au fost multe momente, în care eroii au apărut parcă de niciunde, când oameni pe care nimeni nu i-ar fi crezut în stare de fapte de arme, au reușit să schimbe soarta bătăliilor și a războaielor. 

Într-o Europă în care multe state își doreau dominanța și supremația s-a ajuns la izbucnirea Primului Război Mondial - război imperialist dezlănțuit de marile puteri expansioniste, în căutare de piețe de desfacere și surse de materii prime. 

România nu dorea să stăpânească nici o palmă de pământ străin, nu voia colonii, nici să subordoneze alte popoare, nu avea de gând să participe la împărțirea teritoriilor, mai ales în condițiile în care romanii nu reușiseră să-și realizeze nici visul milenar al înfăptuirii statului național unitar, tocmai din cauza acestor imperii expansioniste. Însă, în urma unei analize mature a condițiilor externe, cu gândul la faptul că numai prin război se putea izbândi idealul întregirii tulpinii dezmembrate, România a intrat în război, în 1916, ce-i drept după doi ani de neutralitate, alături de Antanta – coaliție imperialistă formată din Anglia, Rusia și Franța – împotriva Puterilor Centrale, coaliție formată din Germania și Austro-Ungaria. 

Deși în bătăliile din anul 1916 floarea armatei noastre s-a prăpădit și mai bine din două treimi din țară: Oltenia, Muntenia și Dobrogea au fost invadate, armata română s-a refăcut, regăsindu-și în liniștea satelor din Moldova, forța și încrederea în sine și pregătindu-se, astfel, pentru bătăliile hotărâtoare din vara anului 1917. Acțiunile violente, jafurile săvârșite de autoritățile și militarii germani pe teritoriul ocupat, perspectiva stăpânirii întregii țări și a desființării ei ca stat, robia ce o pregăteau imperialiștii germani poporului nostru - toate acestea au stârnit ura împotriva ocupanților și ambiția de a se mobiliza pentru bătăliile următoare. 

Așadar, în acest an armata română a înscris în campania de pe frontul din sudul Moldovei ( la Mărăști, Mărășești și Oituz - localități spre care erau îndreptate „privirile tuturor aliaților”) pagini de glorie, pagini de un excelent sacrificiu și dramatism, rămase neșterse în istoria românilor și a întregului război mondial. 

Bătălia de la Mărăști este cunoscută ca o victorie strălucită în rândul de izbânzi românești din vara anului 1917. Considerată de istorici drept: „prima adevărată și deplină victorie românească”, are o importanță deosebită datorită generalului Alexandru Averescu, cel care a condus trupele pe câmpul de luptă. În zorii zile de 11 iulie, Armata a 2-a română, în coordonare cu Armata a 4-a rusă, a început atacul în sectorul Mărăști. Având de a face cu un atac susținut și fulgerător, rezultatul a fost pe măsură: trupele române au eliberat un teritoriu de circa 500 km² cu 30 de localități. Pe timpul bătăliilor, bombele de toate calibrele plouau, pământul se cutremura, văzduhul gemea, valea vuia de mitraliere și grenade, iar inamicul fugea peste tot într-o dezordine completă, aruncându-și la pământ armele și muniția. O astfel de victorie și-a cerut, desigur, și jertfa de sânge: victoria trupelor române a fost plătită cu prețul a 1 468 decedați și 3 052 răniți. Alături de alte pierderi și distrugeri materiale, cea cu ecoul cel mai puternic rămâne satul Mărăști, care devenise o ruină fiind în mare parte ars deoarece, rămași fără altă soluție, germanii incendiară marginea pentru a opri înaintarea trupelor române, iar altă parte fiind distrusă de proiectilele artileriei noastre. După două zile și două nopți de bombardamente, era liniște sub un cer blând, dar peste ruine domnea o adâncă tristețe datorată ofițerilor și soldaților căzuți pe a căror morminte vor crește florile veșnicei aduceri-aminte. Așadar, prin această bătăliei fulgerătoare, românii au dobândit un titlu neîndoielnic de vitejie. 

A urmat bătălia de la Mărășești care a fost o altă încercare, mai dificilă, dar și mai glorioasă întrucât s-a dovedit a fi mai presus decât puterea de atac de la Mărăști deoarece acolo înfrângerea inamicului ar fi putut fi justificată prin surprinderea și nepregătirea cu care a fost întâmpinat, pe când aici el însuși a început atacul. Bazându-se pe formidabila mașinărie de război pusă în acțiune, Armata a 9-a germană, condusă de generalul August von Mackensen, a pornit atacul în ziua de 24 iulie, între calea ferată Mărășești – Focșani și comuna Biliești – punctul de legătură al Armatei a 4-a rusă cu Armata 1 română. Inițial au trecut peste toate liniile ruse, întâmpinând doar o rezistență nesemnificativă. Odată cu intervenția românilor, care rezistând puternic, acopereau retragerea, ieșind înaintea rușilor, soarta bătăliilor s-a schimbat, nici un singur tun de le noi sau de la ruși nu a mai rămas in mâinile inamicului. Cu grenade în mână, cu baioneta și cuțitul, timp de aproape două săptămâni, au decurs cele mai crâncene lupte. Soldații noștri au fost neadormiți și neobosiți. Gazul, exploziile înfricoșătorului bombardament n-au tulburat moralul acestei armate fără pereche, ofensiva vrăjmașă împotmolindu-se. Pierderile înregistrate au fost de 27.410 soldați decedați, răniți și dispăruți din partea română și rusă, respectiv de 47.000 din partea Germaniei. Ținând cont de importanță, de pierderi de vieți omenești și de durată , bătălia de la Mărășești a fost denumită de istorici drept „Verdunul românilor”. Aceasta a fost reușita Armatei 1 condusă de viteazul general Eremia Grigorescu. De amintit este și jertfa eroinei naționale – sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu – prima femeie ofițer din armata română care și-a sacrificat viața pe frontul de luptă, lăsându-ne drept moștenire adevărate fapte de vitejie. 

Concomitent cu bătălia de la Mărășești s-a desfășurat și cea de la Oituz (26 iulie-9 august) care a fost ultima verigă din rândul marilor lupte purtate de armata română în vara anului 1917 pe frontul din Moldova. Tentativa forțelor germane și austro-ungare de a pătrunde și în valea Oituzului s-a lovit de aceeași neînduplecată opoziție a trupelor române. Faptul că raportul de forțe și mijloace pentru bătălia de la Oituz era favorabil inamicului - 34 de batalioane române aveau de înfruntat 54 de batalioane germane – a sporit siguranța de sine a agresorului. Însă, forțele germane au realizat doar un minim succes tactic redat de o dezvoltare frontală de 18 – 20 km. Dovedind aceleași deosebite calități de luptător, fiind același apărător incontestabil al pământului strămoșesc, luptătorul român s-a dovedit dominat de aceleași sentimente sincere de dragoste fața de patrie și față de poporul de care aparținea. Lupte extrem de sângeroase au avut loc în sectoarele Varnița, Dealul Porcului, Muncelul, Cireșoaia și Coșna. Și în cadrul acestei bătălii pierderile au fost însemnate: 1 800 decedați, 4 850 de răniţi şi 1 570 de dispăruţi, dar armata română a rezistat dovedind inamicului că: „pe aici nu se trece !”, localitatea Oituz fiind considerată a treia poartă de fier a Moldovei. 

În concluzie, vara anului 1917 a fost o vara a biruințelor nemuritoare. Mărăștii, Mărășeștii și Oituzul au fost, sunt și vor rămâne eroicele victorii ale apărării. În 1917, România nu a fost învinsă pe câmpul de luptă așa cum dorea August von Mackensen, celebrul spărgător de fronturi, care se lăuda că va ajunge triumfător la Iași. Din contra, s-a întors la București cu haina trufiei distrusă de gloanțele române, acceptând armistițiul de la Focșani. 

Efortul militar depus de poporul român evidențiază spiritul de sacrificiu, entuziasmul maselor, încrederea lor în marea victorie și puternica dorință de a-și vedea țara liberă și unită, ceea ce s-a și întâmplat în 1918, într-o zi care reînvia o altă zi, din 1600, de data asta nu într-un mod efemer, ci cu durabilitatea națiunii însăși. 

Bibliografie:

· Almaș Dumitru, Vetre de istorie românească, Editura Sport-Turism, București, 1988. 

· Bejancu Gh., Mocanu V., Chemarea din tricolor, Editura Militară, București, 1983;

· Căzănișteanu Constantin, Rusu Dorina, Pe aici nu se trece! Mărturii. Amintiri, Editura Albatros, București, 1982;

· Sultan Dumitru, Preliminarii ale făuririi Statului Național Unitar Român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;

sursa  foto: https://ro.wikipedia.org

Sandu Diana, clasa a XI a Științe Sociale